Ochi de cobalt si cantec de ciori

Scrâșnesc lopețile-n pietriș,
lovesc în suferință,

o victima mergea târâș

spre-o veche locuință...

Imagini multe de coșmar

se învârteau în juru-i

trăia momente de calvar

și roti de tren tot hurui...

O toamna moarta-i sta-mprejur

și strânge sufletescul

i se topește-un abajur

din ceara și din iasca...

Copacii toți s-au înnegrit,

toți tremura de frunze,

și vântul tot mai înrăit

le-mprăștie prin pânze.

Un frig amar și dureros

se strânge greu prin oase

și Soarele orgoliosa

zi razele nu-și scoase.

O baba trista pe asfalt

ca pustnica tot umbla,

doar ochi-albaștri de cobalt

n-o fac atât de sumbra.

In depărtări mai urla lupi,

se-ntunec-a furtuna,

albinele din niște stupi
se-aduna-ntr-o cununa.

Si ciori apar de undeva

din cenușiul cer

și cârâie după ceva

ce n-as putea sa-ți cer...

E viata ta de mort în joc

sau moartea ta de viata,

mai poți trai dintr-un noroc

sau poți sa mori tu "gheata"!

Într-un final s-a dus moral

și a rămas în șanțuri

doar un cadavru animal

biet părăsit prin colțuri.

Curând va fi mirositor

dizgrațios de-a dreptul,

va fi tarat încetișor

în groapa doar scheletul.

In jur natura gri și rece

va fi nepăsătoare

și-ngheață tot ce lângă-i trece

doar ea-i nemuritoare!

Zâmbesc dureri și răni căscate

spre sufletu-nrait

ca el nu va primi dreptate

nici dacă a murit.

Asa ajunge printre noi

fantoma în pustiu

și chiar de are mari nevoi

le are doar "sa fiu"...

Deși în viata n-a trăit,

în moarte vrea sa moara

decât cu sufletul golit

mai bine sa dispară.

Asa ca îngerii l-au dus

în locuri depărtate

și au plecat înspre apus

sa-i facă ei dreptate...

In urma pe pământ e nul

deși exista-n sine,

e depășit demult acum

de viata și de fire...

Acum se știe cum de ciori

venit-au ieri în graba,

au cunoscut ca o sa mori,

ca maine vei fi hrana...

Mai trece-o zi mai mohorâtă,

o zi și mai amara

și fata ta, deși mai sluta,

începe sa dispară...

Asa ajungi sa nu mai fii

în nici o lege-a firii

și maine înspre zori de zi

răspunzi nedumeririi...

Ai fost doar ca sa nu mai fii

și ești doar în neștire,

nici pe pământ nu mai revii,

nici doar însuflețire.

Oct. 2007

Nunta cereasca

Visez la stele neatinse
la colți de monștri fioroși,
la flăcări de iubire stinse,
la fetii ce au fost frumoși.
Tu razi când vezi cum ma frământ
și vezi cum ochii îmi sclipesc,
aproape intru în pământ,
dar tu, n-ai suflet omenesc!
Urăsc momentul ce-a văzut
lumina când te-acoperea,
as vrea sa nu fi cunoscut
amarul tău, durerea grea...
Pelinule, urăște-mi negrul,
iubește-mi zâmbet colorat,
privește cum deasupra-ți Cerul
sta abătut și-înlăcrimat.
Visează-mi basme și povesti,
visează-mi bucurie,
vreau doar sa uit ca mai trăiești,
sa uit marea furie...
Croiește-mi Cerule rochiță
fa-ma mireasa alb-a ta,
din stele mie cununiță,
cu nori umbrește-mi firea...
Fa-mi voal din raze aurii,
în păr agață-mi Luna,
și toți cei negri, fumurii,
sa-mi țeasă la cununa...
Toți îngerii înveseliți
adu-i la nunta noastră,
și toți sa fie auriți,
în par cu câte-o astra...
Buchet de flori adu-mi din Rai,
nași fie primitivii,
toți sfinții cânt-acum din nai
se-apleacă toți olivii...
Eu rad într-un final frumos,
plutesc pe norul purpuriu
și chiar de îngerul nervos
ți-a spus ceva, eu nu mai viu!
Mireasa Cerului devin,
mireasa fericirii,
și tot ce-a însemnat venin
rămâne-n urma firii.
Ma-mbrățișează Cerul azi
și-mi da el fericire,
jos pe Pământ vad numai brazi,
dureri și nemurire!
Nefericiți de pământeni
nu știți ce-i bucuria,
și ca mumii printre troieni
va descărcați furia...
Privesc de sus, dintre lumini
o pata mare, trista,
și știu ca nu sunteți minuni,
ca demonii persista...
Îmi cade voalu-ncetișor,
Luna-mi din par se duce
și toți cei negri-mi scot ușor
cununa mea cea dulce.
O ploaie îmi anunță plânsul,
rămân goala pe un nor:
tare-acum și greu și dansul
și încep sa ma cobor...
Ce vis "mic" și ce minune
am trăit în Univers,
doar pentru-a vedea cunune
și pentru-a cânta un vers...

23.09.2007